A planta un copăcel devine o obligaţie şi nu doar o necesitate, în condiţiile în care zeci sau chiar sute de copaci au fost tăiaţi, datorită noilor construcţii din oraşul nostru. A planta un copăcel, este un alt fel de dovadă de iubire afaţă de noi înşine. Salvând natura, ne salvăm pe noi de aerul poluat, de alte capricii ale vremii (secetă sau ploaie torenţială).
Şi oare plantarea unui pom înseamnă doar atât? Câţi dintre noi nu tânjesc în arşiţa verii după umbra unui copac? Câţi dintre noi nu iubesc să culeagă fructe proaspete dintr-un pom fructifer? Câţi dintre noi nu au amintiri amuzante cu privire la căţăratul în pomii fructiferi din curtea "copilăriei" sau din grădinile vecinilor?
Nu este un exemplu demn de urmat, însă îmi amintesc, cum vişinul din grădina copilăriei mele mi-a fost nu doar prieten drag ce-mi oferea din roadele sale, îmi era şi confident al supărărilor mele sau martor în perioada mea adolescentină, când mă refugiam în pom pentru a "trage" o ţigară.
Câţi dintre noi nu avem astfel de amintiri şi câţi le-am fi avut dacă părinţii sau bunicii noştri nu ar fi plantat măcar un copăcel?
Cu năzuinţa că fiecare pom sădit de noi va adăposti un om de arşiţa soarelui, o pasăre obosită de zbor sau va fi chiar martor în multe poveşti, beneficiarii de la centrul nostru au ieşit în curtea din faţă pentru a răsădi câte un copacel, fie el tei, vişin sau prun. Neştiutori la început, dar dornici să înveţe, fiecare s-a bucurat de întreaga acţiune de răsădire. Unul săpa gropa, altul punea copăcelul firav şi alţii cărau apa binecuvantată.
Cu aceeaşi bucurie şi împăcare în suflet, au plantat 10 copăcei în curtea centrului, fiecare având bucuria că au învăţat ceva de preţ, dar şi pentru faptul că şi-au făcut într-un fel datoria de OM. Vorba unei beneficiare din centru : "Dacă nu poţi da viaţă unui copil, măcar să răsădeşti un pom."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu